Thoughts

Uneori chiar e târziu

Seri întregi în care citeam amândoi din aceeași carte. Partide interminabile de șah. De fiecare dată îți luai revanșa. (Cam atât de plicticos stăteau lucrurile în mintea mea. Și totuși nu mi s-ar fi luat niciodată.)
Întotdeauna aveai un chip senin și, poate, cel mai frumos zâmbet din câte văzusem eu până atunci. Îmi ziceam că ești exact genul ăla de om cu care nu m-aș putea certa niciodată (nu că aș fi vreo certăreață). Îmi plăcea că emani liniște. Multă liniște. (Dar nu mă pricep la oameni.)
Aveai o voce calmă și toți prietenii mei ajungeau să te placă, când te povesteam. Aproape că te știam pe dinafară. Le ziceam că ești timid, că așa ai fost dintotdeauna și tocmai de asta nu m-ai strâns niciodată puternic de mână sau să mă fi îmbrățișat sufocant. Găseam scuze instant pentru orice lipsă de inițiativă și aș fi băgat mâna-n foc că nu-i din lipsă totală de interes.
Ți-aș fi zis că toată muzica bună a fost scrisă pentru mine și ți-aș fi arătat-o și ție. Sună penibil. (Și, poate aș fi adăugat că și tu ai fost mereu pentru mine, dar niciodată acolo.)
Ciocolată caldă și eu citindu-ți proze proaste, pe care nu m-am priceput niciodată să le scriu. Discuții fade. Cred că nu a fost niciodată vorba de consistență între noi. Și că nici nu te-am cunoscut vreodată cu adevărat.
Mai știi când ani mai târziu tot ce voiam era să dăm la același coș, în Tineretului? Și apoi ne-am fi jucat ce ne-am fi jucat și timpul ar fi trecut. Dar până la urmă ne-am jucat – de fiecare dată separat. Și toate emoțiile nu mi s-au oprit undeva în gât și n-a mai trebuit să le maschez în glume proaste, doar pentru că nu aș fi știut ce să fac.

You may also like

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *