#Areia

– Vrei să termini cu toată nebunia asta și să te întorci?
A obosit. (El se dă drept obosit acum. Nu eu, care parcurg aceiași kilometri zilnic, în aceleași părți ale orașului, de mai bine de 21 de ani. Tac, că asta fac cel mai bine.)
– De ce nu te apuci de o meserie bănoasă?
– Că n-o fac bine nici p-asta.
– Urli la fiecare pasager de mai bine de două decenii. În fiecare zi. Îi duci din stație și îi lași la prima trecere de pietoni, când îți pierzi cu totul cumpătul.
– Sunt niște imbecili care urcă fără să am vreun număr. Unde rahat se duc?
– Își încearcă norocul.
– Că nu-i costă
– Ți-am zis să pui preț pe bilet
– De câte ori ți-am ținut eu socotelile, Gal? Și apoi, tu nu m-ajuți niciodată. Dai din gură și pe urmă te minți prostește.
– Iar începem cu circul ăla?
– M-am săturat și așa-mi vine să-mi bag picioarele-n tot.
– Când mi-ai zis că vrei să ajungi șofer de autobuz, ceva total atipic pentru femeile din zilele noastre, te-am înțeles. Când ai trăncănit că n-ai timp de vase, de călcat sau de gătit ca orice om normal la cap, că trebuie să-ți înveți ruta, te-am înțeles. Când te-ai văitat de mijloc, de la atât stat la volanul fieroteniei ăleia, fără să-ți văd vreodată leafa, te-am înțeles. Iartă-mă pe mine, înțelegătorul.
– Te-a prins mereu rolul ăsta de victimă. Și expresia aia mă scoate efectiv din minți. Nesimțitule! Fă ochii aia blegi un pic mai mari… Altfel trebuia să fie căsnicia noastră.
– Dacă ai fi avut o destinație, mi-e clar că lucrurile ar fi stat altfel.
– La început, tu erai destinația mea. Și a mai multora. De care am aflat fix pe ruta asta, de la CarulcuBoabe la DoamnaLița, colț cu FirdeMăr. Parcă a fost ieri. Cum să vreau să ajung undeva, când nu știu nici să virez?
– Nu mai vrei să virezi.
– Nu mai vreau, nu. Cine știe cu cine te mai văd, fără să vreau, Gal. Fără să mă fi gândit vreodată că Gal al meu se poate pierde în cine știe ce brațe osoase și-n zâmbete nu foarte strâmbe. Cel puțin nu suficient cât să mă simt eu bine.
– Dar tu nu vezi că nu vrei să renunți?
– Nu știu să fac altceva, decât să fiu Areia, soția lui Gal și șoferul autobuzului fără număr…Asta am fost toată viața și tu-mi ceri mie acum să mă inventez din nou?
– Îți cer să te vindeci, Areia. Să-ți recapeți puterea și să mă dai Doamne iartă-mă, dracului odată, că nu te merit. Nu vezi că am grija casei doar din vina asta tâmpită pe care o port zi de zi. De parcă mi s-a atașat la spate. Când, în realitate, vinovați am fost amândoi. Tu m-ai lăsat atât timp singur, până m-am pierdut în umbra altora. Acum nu mai e timp de reproșuri. Se face seară, haide acasă, Areia, haide acasă!