Chidioșa

Știu chidioșa pe dinafară. Un tip de artă marțială. La care tu nu ai ajuns încă. Skilluri pe care le dobândești. La un moment dat. Doar trebuie să-ți aștepți cuminte rândul. Ca la fericire. După ce ai ajuns la L7.
Sunt Puramani. M-am născut în cartierul B21, din Chantia. Dintr-o familie aparent banală. Care, însă-și ascunde consistența. Cu desăvârșire. Nu m-au învățat niciodată nimic. Mi-au zis că pentru fiecare termen… Ei bine, există dicționar. Dar dicționare pentru simțăminte n-am descifrat încă. Am apărut la 15 fără 15. Cu tot cu instrucțiuni de folosire. Care n-au fost urmate vreodată. Orez cu legume și supă. Și uneori vin fiert cu scorțișoară. Și ceai de soc. Poate și-un pic de ghimbir. Neapărat cu lămâie. Ăsta face bine la suflet. În rest, nu vreau nimic. La 7 ani știam alfabetul sinelui. Pe care mulți îl învață 20 mai târziu. Pe atunci mi-au apărut în vis cele șapte. Șapte luni, ca șapte arte. Șapte taine la care nu ajungi. Doar dacă le rostești cu voce tare. 7 tehnici de respirație. Pe care nu ți le predă nimeni. 7 meditații tu cu tine. În singurătate absolută. Un sacrificiu de sine prin sine. Cu sine. Iar accesul se face în funcție de linie genetică. Exclusiv. Am visat întotdeauna cu ochii deschiși. Și văi și munți și palate. Care nu mi-au aparținut niciodată. Sunt avocata banalităților. În apărarea mea, fac din rahat bici. În fața aștrilor. A sării de mare. Deși o scap întotdeauna pe prosop. Și nu pocnește niciodată. Visurile – martori în bordul fricilor. Cu ele hoinăresc cai putere prin mintea mea. De obicei, pierdută și distantă.
Chantia este un oraș low budget. În care mulți ajung să se plictisească teribil. Dincolo de străzi și munți, nu găsești nimic. Care să-ți aducă bucurie. Căci bucuria au îngropat-o demult. Mi-au tatuat un triunghi pe brațul stâng. Încerc să-l acopăr de fiecare dată. În mijloc mi-au scrijelit: Nume de cod. PRM7.
– Ți-am zis să fugi. Cu fiecare pas bătut în retragere
– Baliverne! I-am tăiat-o și-am luat-o la goana.
Pe BMD îl cunoscusem în Mahri. O primăvară ordinară, în care eram închiși. În propriile corpuri, familii. Eram închiși ancestral. Ne bântuiau strămoșii.
I-am zis să vină să mă ia în lume. Și a catadicsit, într-un final. L-am așteptat ore. Apoi zile. Care au devenit luni. A tot întârziat să apară. Era mai scund decât în imaginația mea. Și nu m-a ridicat niciodată la perete.
– Se rezolvă.
– Nu cred, sper să compensezi.
Obosise să mai încerce. Și eu tot voiam și luna. Și carul mare. Uneori voiam stele polare. Noroc că nu pornea niciodată robinetul viselor. Dar dădea de pereți cu speranțe deșarte. Am adunat zeci de amintiri care nu i-au aparținut. Pe care seara, le mâzgăleam. Nevrotic.
Cu toate astea, mi-am făcut culcuș în BMD. Era acasă. Și mă simțeam iubire. Eram. Nu m-am convins că era și el.
Cu BMD am învățat primii pași. Primii pași în descoperirea de sine. E ciudat cum întotdeauna avem nevoie să acoperim goluri. Și acoperea un soi de gaura neagră. Din care serile, ieșeau monștri cu nume de ce-arfifostdacă. Nu m-am mai întrebat niciodată din ce e compusă arhitectura. Celorlalți. Că o știam prea bine pe a lui BMD. Ca pe poezie. Și puteam să i-o recit cu tot cu intonație.
Nu știa lumea. Își știa înconjurul. Nu-și știa ascunzișul tufișului. Și era de echilibrat.
Pe BMD l-am învățat AGJ. Cum să lovească în calorii cu dosul. Pe urmă i-am predat ashgtijora. Un soi de vorbărie cu sinele superior. Și, m-a depășit în taină. Pe urmă, a devenit poliția dietelor. Atunci când m-am pierdut de mine.
Îi eram maestră. Și el, loial.
Când a început kinjomani, a fost acolo. Un soare apus de vară. Două cutii de bere neagră. Goale. Că maeștrii mai fac și d-astea. Pe urmă tutun prost. De contrabandă, de la turci.
– O kentană?
Lucuiam în Brjman, pe strada Binfac. Etajul al șaselea. Coleg de apartament,
două pisici și-un administrator. Ușor sifonar. Parol, nasturii i se izbeau de ușă. Iar irisul stâng, de vizor. Care arăta o poveste distorsionată.
De fiecare dată. La noi, se strângeau comandanții GKT. Sub forma unor studenți la medicină. Cu ei, urmau partide interminabile de șah. Rozeuri ascunse sub halat. Și ilicit, cele mai noi tehnici în materie de supraviețuire.
– Au zis că vor ataca B45…
– Cu laserul nu ajungem niciunde
– Armele astea sunt pentru copii
– Și pisici.

Și nu ajungeam. Pentru că trebuia să trecem 7. În lupta cu asasinii interspațiali, armele erau de prisos. Și fiecare L avea 7 taskuri. 7 de 7. O viață de om. L 1 consta în definire. Și n-a fost niciodată ușor să-ți răspunzi. Cine ești? Un nume de cod. Un job. Un FRON – o formă de om. Un praf de stea. O mână de idei care n-ajung niciodată undeva. Erau 7 L, și noi doi. Eu și BMD. Din 25. L2 în ce vrei. Și ai nevoie din toate. Pe când L3, în ce transformi în realitate. Și bun, și rău. L4, în iubire. L5 în melodie, L6 în simțire, energie. Iar la L7 ești deja un întreg. De atunci, începe adevărata magie.

O dimineață de toamnă. În cutia poștală un singur plic. O adresă, datată.
M-am prezentat la Plog, un bar de duzină.
– Ești singura L7 de care să fi auzit
– Trebuie să mai fie
– Lucrurile stau prost. Foarte prost. Și trebuie să îi înveți și pe ceilalți.
– Ceilalți?
– Îți voi trimite o listă. Să le scrii și să îi aduni.
– Și, pe urmă?
– Și pe urmă să vă pregătiți. Avem nevoie de 25.
– Nu vreau să lucrez cu voi
– Nu ai cum nici împotriva noastră. Că nu o să mai fim.
– Atât de prost.
Întotdeauna mi-a plăcut pe cont propriu. Să nu dau socoteală nimănui. Și acum am fost nevoită să îi învăț tehnici. Și arte marțiale pe niște amatori. M-am simțit de tot râsul. Și să nu bată la ochi, la mine. Unde stau cu chirie. Că nu e în regulă să ai nimic al tău. Pe urmă se prind.

Și tot ai noștri. Că suntem contra noastră. Nici când se ajunge la sfârșitul sfârșitului nu știm…Cum să fim.

Între timp, antisistemul plănuia salvarea omenirii. Așa cum o făcea sistemul. Luptau pentru aceeași cauză. Unii contra altora.

Așadar, în apartamentul meu închiriat se făcea instruirea. A celor care nu depășiseră încă L6. Dintr-o pepinieră de minți curajoase. Adunată, cine știe de unde. Iar eu, le predam alunecarea de pe gând. Alături, tanti 2NA făcea sarmale. Uneori, povestea despre Brjmanul de odinioară. Cui prindea ocazia. Avea pomeți umflați ș-un pudel știrb. În timp ce noi, cuminți, așteptam.
Era 2143. Noapte târzie și-o explozie, în vecinătate. Începea Kinjomani. Umbre luptau cu umbre. FĂRĂ ARME. Fiecare-i predase propriei umbre tehnici de autoapărare. Niciunul nu ne simțeam cauze pierdute.
Tot ce trebuia să facem era să ne ghidăm umbra. Croșeu de stânga. Gând dreapta. Dorință centru. Manifestare semicerc. Și asasinii continuau să se ridice. Iluzie. Visare. Aruncam cu tot ce credeam că nu ne mai e de folos. Erau, la rândul lor, aproape 25. Echipa de elită. Câte doi lideri, de pe fiecare planetă. Fie și pitică. Mai puțin de pe Pluto. Care a vrut să rămână imparțial. Și cu toții voiam să știm adevărul. Care nu a ajutat niciodată pe nimeni.
– Vrem înapoi adevărul!!!!!
Urlam cu toții. Cât ne țineau plămânii. Și costumele argintii. Care aveau până și efecte antibacteriene.
– Îți iau anxietatea și dau cu ea de pământ. Așa mă amenința umbra.
– Ia mai bine trei kilograme de fericire
Și pica la pământ. Că mai mult nu suporta ființa sa.
10 oameni ne-am pierdut în seara aceea. Și interese. Și milă. Aroganța n-a scos-o nimeni la bătaie. Am mai pierdut bună voință și melancolie. Visarea s-a întors la locul ei. Din fericire. Și acum, încercăm să le reinventăm pe toate. Că de imaginație, nu s-a folosit nimeni.
Pământul s-a schimbat și el. Astăzi, avem călătorii interspațiale pe toate buzunarele. Și petreceri la care participi pe bază de hologramă. Iar eu, Puramani, conduc o echipă de 45 de comandanți. Îi învăț chidioșa. Și dezgrop bucuria. Că trebuie pusă la locul ei.