StoriesThoughts

Când Albuș se visa hamster

• Oare șoarecii visează să devină hamsteri când se fac mari?

O știe prea bine, în lumea din care vine nu există ceva asemănător precum trecutul. (O știe, dar nu știe de unde o știe.) Ci, mai degrabă sunt povești bazate pe interpretările pe care mintea lui Albuș reușea să le facă la vremea respectivă. A zis-o și o repetă, că trecutul nu există și nu-și pune întrebări existențiale decât de vreo treizeci de ori pe noapte. Cu toate astea, de câteva nopți doarme foarte bine, neapărat după 5:5. Și nu mai mult de cinci ore. Cinci ore pe noapte, de cinci ori posturile pentru dezvoltarea abilităților de a căror existență nu se îndoiește niciodată, cinci litri de ceai de tei, de cu dimineață, puși la rece. Cinci. Îi place cifra 5.

La 10 își începe activitatea. Se pune în fața ecranului, unde își scrie cele mai ascunse gânduri, pe care nu le-ar arăta vreodată cuiva, de teamă să nu îi afecteze integritatea. Își rescrie fiecare vis și fiecare amintire care nu-i mai aparține, iar pe urmă-și ia rolul de vânzător de povești în serios. Sau de vise.  Le întoarce pe toate părțile, și când se satură, bagă alte cinci posturi, un jet de apă rece, trei guri de ceai, își uită degetele prin ierburi înalte și adoarme.

Deși pare prins într-o rutină mizerabilă, Albuș nu se plictisește niciodată, și m-ar mustra zdravăn că folosesc astfel de termeni. Îi place, cum îi și spune, această ordine dezordonată. O mulțime de interese într-un ghemotoc care-și duce veacul pe crengile teiului. Și al dudului. Și al bradului. (Cel mai mult îi place pe alun. De soc nu mai zic!)

Istoric vorbind, Albuș este foarte în vârstă și nu își știe cu certitudine încă originile. A fost pe urma arborilor din urmă, dar s-a oprit la a cincea generație. Când să se ducă și ultimul șoricel care-l cunoștea, a tot amânat să-l viziteze. Și cinci generații mai devreme s-au evaporat, de parcă n-au fost niciodată. (De asta e important să-ți respecți originile)

Până acum, în mintea lui a cucerit mai mulți copaci, iar nopțile, călătorește cu cai putere până la Dumnezeu. Nu l-a întâlnit până acum, dar are să-i spună multe. Când ajunge la ultima treaptă, îl ia somnul.

E 5 și trei minute, urcă de pe crengile teiului, pe crengile dudului, ajunge la brad și după ce ia cu asalt lumea a șasea, și face tumbe pe balena care-l poartă-n cânt spre sud est, îi povestește drumul, așa cum și l-a închipuit el, cu cât mai multe detalii posibile. Când să urce și moringa, adoarme brusc. Dacă ar mai fi stat până la și 7, sigur i-ar fi spus el câteva. Cumva, Dumnezeu e singura lui speranță. Doar că, în jurul lui, tot apare una-alta, pe care o rescrie instant, ceea ce-l cam ține-n loc. Și ar vrea din tot sufletul lui de șoarece etrusc să-l vadă și pe el Dumnezeu, să-și întoarcă privirea măcar o secundă și să-i dea un pic de bucurie, pe care s-o pună la înmulțit. (imaginează-ți! Plantații întregi de bucurie pe care să le ofere tuturor!!!) Albuș se gândește adesea la alții și, uneori, pare să se creadă responsabil pentru fiecare făptură cu care-și împarte clipele. Le iubește pe toate. (Vântul care-i mângâie fălcile, în alergăturile lui de colo-colo, ploile calde de vară, bălăceala în tufe de săpunel, tolănitul prelungit printre violete.) Deși ar trebui să mănânce lăcuste, cum le e rostul la etruști, se îndoapă cu cereale și fructe uscate cât e ziua de lungă.

Albuș e aricios, mic-mic de tot și are un nas lung și urechi mari, ascuțite și doarme tot timpul nu cu burtica-n sus, așa cum o fac ceilalți șoricei, ci pe-o parte. Îi place la nebunie când sunt cu toții în visare, fiecare preocupat de filmul lui, că se furișează din galerii și urcă pe tei. Iubește frunzele teilor. Traversează pădurile de brazi cu puterea gândului, că știe că-i de ajuns să-ți dorești, ca să poți realiza orice și, în ultima vreme îl tot macină pe toate părțile că aduce mai mult cu o cârtiță decât c-un hamster. Dar nu se mâhnește niciodată.

Era o vreme tomnatică, cu răcoarea de rigoare și încă nu se instalaseră ploile, când pe Albuș îl invitaseră câțiva prieteni într-o plimbare scurtă unde-i promiseseră tot felul de bunătăți. O întrunire atipică între șoriceii care luptau pentru diversitate, că ei obișnuiesc adesea să se strângă în grupuri imense unde să discute chestii importante de-ale speciei. Aici, chemaseră și-un hamster care ar fi ținut un discurs lung despre libertate și viitor. Nu mai văzuse niciodată, în carne și oase un hamster până atunci. Și se înmuie pe loc. Era un hamster alb-gri și nu-i mai tăcea frumusețea pe care Albuș i-o adulmeca întruna. Atunci, pe loc, a vrut și el să fie hamster. Ce i-ar mai fi plăcut să se bage-n seamă, să-i afle povestea, să fi alergat împreună, umăr la umăr prin iarba înaltă apărându-se unul pe altul de vânt și de ploi. Și Albuș tare ar fi avut nevoie să fie apărat fiind mic, mic de tot. Dar rapid! Ce mai rapiditate! Că niciun șoricel nu-l întrecea în abilități și nu reușea să țină pasul cu el. Mai că-i venea să plângă de emoție că tot gafează și nu știe cum să-i atragă atenția hamsterului.

Până-ntr-o zi, când, nu știu cum se făcu, dar dădu peste același hamster. Și, ca să vezi, nu era deloc cum și-l imaginase șoricelul. Era un hamster rotofei și destul de plictisit de rolul pe care și-l luase mult prea în serios. Atunci realiză că niciodată n-o să învețe de la el cum să fie hamster, iar la „a fi șoarece” era mult prea conștient că nu se descurcă prea bine.
– Prietene, învață-mă și pe mine.
Dar, în vreme ce șoricelul etrusc căuta calea hamsterului, hamsterul evita cu totul și cu totul să dialogheze cu șoricelul etrusc. Oricum, nici unul nici celălalt nu și-ar fi spus nici pâs. Și asta pentru că, dincolo de faptul că șoricelul etrusc era destul de timid, hamsterul cocheta și cu puțină infatuare.
– Ce să-i spun eu unui șoarece etrusc care-mi idealizează banala condiție, de care mi s-a luat până peste cap? Își râdea-n sine hamsterul și se umlfa-n blană.

Într-una din zile, în apropierea galeriilor deasupra cărora hamsterul purta una dintre discuțiile sale publice firești, Albuș se prezentă și se puse cât mai față. Poate că așa are să-l observe. Dar hamsterul îl observase demult și îl scoteau din minți limitările și nici măcar conștintizările șoarecelui. „E boem și are timp să se gândească numai la ce ar fi fost dacă „aș fi fost un hamster, bla bla bla”, în timp ce viața lui e total lipsită de griji”, gândi hamsterul.
– Esențialul este că trebuie să ne rezumăm la a face bine celor din jurul nostru, atât cât stă în puterile ființelor noastre… povestea hamsterul adunării.
– Dar cât rău este în bine? dădu Albuș să întrebe. Și nu se sinchisi să adauge: Și, mai mult, de unde vine binele ăsta pe care insistăm cu toții să-l facem celorlalți? Din ce cămară a sinelui tău pornește binele ăsta?
Și atunci, se enervă și mai tare pe Albuș. Pentru că tot ce avea hamsterul de pus la bătaie era bagajul de cultură generală care se lupta cu bagajele altora. Că avem cu toții geamantane întregi.
– Dar eu sunt limitat, zise Albuș. Atât de limitat că-s curios de părerea ta de hamster. Și nu de ce gândeau strămoșii tăi. Și acum văd că tu nu ți-ai format nicio părere a ta. Și nu-mi aduce nicio bucurie să te văd așa. De fapt, sunt interesat mai degrabă ce simți și de ce simți ce simți.

Și atunci, Albuș se ridică, dezamăgit, și o luă la goană spre tei. Își suflă mucii, însă-și lăsa lacrimile să-i spele obrajii. Tocmai așa să fi fost hamsterul în realitate? Chiar nu mai voia să-i calce pe urme. Și de atunci, nici să devină hamster. În clipa aia, și-a dat seama că hamsterilor le lipsește autenticitatea. Care-n sinea lui, se prinsese că vine cumva, dar nu știa cum să-și explice, din simțământ, iar hamsterul nu simte nimic, doar raționalizează și numai de păreriști n-avea el nevoie. Da. Nu voia să se mai împrietenească cu niciun hamster.

Ba bine că se și săturase până-n gât să tot învețe prin imitație mecanisemele celorlalți șoricei de a se adapta. Să-l vadă pe hamster astfel, avu o mare contribuție de care deveni brusc conștient. Așa că a decis să-l proclame ilicit: mentor.

Și-n jelania asta absolută, în care se cufundase bietul Albuș, îl prinse-un somn adânc. Era 5 și 6 minute, și, culmea, după moringă, îi apăru în vis ceva luminos, în care, parcă întregul său corp se oglindea. Un soi de lumină orbitoare, de nu știa cum să o povestească mai departe. Și atunci, șoricelul etrusc își contabiliză rădăcinile. Îi apăruse în vis, pentru prima dată, de-adevăratelea Dumnezeu, care-i arăta așa, pe șleau, că ar trebui să fie mulțumit de condiția lui? Să fi fost vreo zână bună? Habar n-avea. Dar multe zile mai încolo, încercă din răsputeri să-și dea seama ce se petrescuse în somnul ăla.

De-un singur lucru era cert. Avea să fie cel mai etrusc șoricel și avea să se descopere singur, să afle pe blana lui dacă preferă ronțăială de insecte în detrimentul fructelor uscate. Și, dacă să abandoneze galeriile care niciodată nu fuseseră pentru el sau nu. Ba mai mult, să încerce să se adăpostească sub pietre sau frunze imense cărora nu le găsești coada când ai înălțimea lui.

În timp ce își aminti cum să strălucească, fără să pară sau să vrea să aparțină, cu blana-n vânt și cânt în gând, Albuș se ciocni de hamster, care îl recunoscu pe loc.
– Albuș, ți-aș fi spus multe, dar aș fi vrut să-ți dai singur seama de originile tale. Noi știam că nu ești ca toți șoriceii, dar tu ai vrut mereu să fii tocmai ce alții voiau. N-ai încercat nici măcar o clipă să te privești prin ochii celorlalți. Și chiar dacă ai fi făcut-o, ei ar fi văzut oricum doar ceea ce voiau să vadă.
– Am prins esența mai târziu, i-o tăie Albuș și înclină să plece, când hamsterul îi spuse că tare și-ar dori să devină tovarăși buni și să ia cu asalt împreună lanul de grâu. Cum își dorea nespus să aibă măcar un prieten care să-i cunoască firea cu adevărat, Albuș încuviință și, de atunci, hamsterul și șoarecele etrusc deveniră nedespărțiți.

Era trecut de noiembrie, când hamsterul și șoricelul etrusc adormiră unul lângă celălalt, sub umbra unei tufe aproape sfârșite de măceș. Când se făcu de ziuă, se treziră într-o rezervație imensă, în hainele a doi lei albi, îmbrățișați, care fuseseră-n visare. Și râseră mult.

 

You may also like

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *