Stories

zâmBET

Dacă Bet n-ar fi fost câtuși de puțin interesat să comunice cu exteriorul, nici că l-am fi găsit în locul ăsta suficient de strâmt. Care, după unii, este și mult prea uscat. Mai exact, stă-ntr-un unghi de pernă, unde râde continuu și nu se oprește din cântare. I se trage de la penele de gâște, ar constata minți mai strălucite. E mai mic de-un arătător de puști de 12 ani și, când n-are ce face, își abuzează imaginația, care pare nesfârșită. De aici, îi contabilizează toate mișcările lui Gal. De pildă, nu a mâncat nici în seara asta și nu și-a mai creionat nimic în banda desenată la care lucrează de săptămâni întregi. A adormit cu veioza aprinsă, după ce-a plâns mult, și și-a spus ca pentru sine, crezând că n-are să-l audă nimeni, c-atunci când plângi transpiri. (Uneori transpiri mult de tot. Să nu faci risipă!) Câteva ore de plâns automat, în care Bet își mușca buzele de ciudă că-i incapabil să-l facă conștient de existența sa. Așteaptă întotdeauna s-aterizeze pe cel de-al treilea vis și atunci începe să-i inventeze, până la ziuă, povești din ținuturi îndepărtate în care din cutii de suc de morcov pasteurizat ies duhuri fermecate menite să-mplinească, pe loc, dorințe de toate felurile. Alteori, îi vorbește despre lupte în care binele câștigă de fiecare dată. Din perna aia se aud câte-n lună și în stele, iar Gal n-are nici cea mai vagă idee de cât de norocos este. De-adevăratelea. Astăzi, Bet nu-i în apele lui și cade, frenetic, de pe-un gând pe altul în timp ce-și repetă zborul în cuvânt.

Înainte de-a fi conștienți de existență-n existență ar fi existat, de fapt, existență și-n inexistență. Și, poate că, într-adevăr, încă mai există, dar oamenii mari se prefac că nu. Aici, Bet avea o singură misiune. Se ocupa de-un altfel de lingvistică și transmitea tot soiul de mesaje omenirii, care nu țineau de urât nimănui. Majoritatea au fost traduse-n Cezar cinci și-au adus multora titluri onorifice de profeți. Până când nu știu ce trib le-ar fi interpretat drept adevărate catastrofe. Un eveniment nesemnificativ pentru majoritatea celor care nu se gândesc nici la ziua de mâine, dar suficient cât să-l elimine pe Bet din liga selectă în care juca și să fie trimis aici, la nimereală, menit sau mai degrabă pedepsit să-i poarte de grijă lui Gal. Că oricum n-are cine.

Imaginează-ți un puști călare pe-o broască țestoasă, care deține puteri nebănuite și din cuvintele căruia ies numere comparabile. Iar puștiul ăsta salvează o prințesă de furia oceanelor posibilităților, cu care trăiește fericit până la adânci bătrâneți și-un pic după, că personajele din benzile desenate ale lui Gal nu îmbătrânesc niciodată. Ei bine, asta-i povestea pe care i-a lăsat-o astăzi în bancă lui Zol, cea mai frumoasă fată, cu precădere când e îmbufnată și atunci când nu-i convine nimic. Poveste pe care, după multă trudă, Gal a rupt-o cu ciudă, fiindcă Zol nu a venit astăzi la școală. C-așa face el, construiește ce construiește, ca pe urmă să deconstruiască intenții și tot soiul de acțiuni, care oricum e convins că se petrec doar în mintea lui. Și, ori de câte ori Zol nu vine la școală, îi vine așa să renunțe cu totul la matematici și limbi străine care nici că se lipesc de el. Zău, mai mare dezamăgire decât să n-o vadă preț de trei secunde pe Zol nici c-a mai trăit. Iar Bet știe că are mult de furcă cu micul său prieten.

Gal pleacă acasă cu două ore mai devreme și se trântește-n pat, cu o ușoară deznădejde și, nu știu cum se face, tocmai atunci se desface un nasture de la pernă.

–  Pfiu, că mult ți-a mai luat să mă scoți de aici! începe Bet să dialogheze

Gal se sperie teribil, dar Bet îl liniștește și-i spune că-i știe pe din afară fiecare gând nerostit sau vis.

– Toți copiii au un astfel de exemplar?
– Absolut.
– Cum să am grijă de tine?
– Nu facem schimb de roluri, Gal dragă. Însă, n-ar fi rău să-ți schimbi așternuturile mai des.

Pe urmă au povestit și despre Zol.

– Pentru mine, e cea mai frumoasă fată tristă, că pare așa, că-n privirea ei vezi tot necuprinsul. Nu mă mai satur să mă uit la ea.
– Și de ce nu-i spui?
– Că o să râdă de mine.
– Și dacă n-o să râdă?
– N-ar trebui să avem grijă ce întrebări punem, că uneori sunt răspunsuri pe care nu vrem să le aflăm?
– Și să ne facem un soi de „insectar” de ce-ar fi fost dacă? Tu câți ai adunat?

Iar Gal adunase foarte mulți de ce-ar fi fost dacă. Își luă fularul cel bun și ieși pe viscolul din decembrie s-o caute, la joacă, pe Zol. Înghiți de mai multe ori în sec, bătu cale întoarsă și-și repetă „curaj, decembrie e o lună magică”.

Când îi povesti că el era autorul tuturor benzilor desenate pe care Zol le găsea în bancă, la prima oră, ea făcu ochii mari cât luna plină. Nu văzuse niciodată pe cineva care să zâmbească cu privirea. Și atunci înțelese el cât de important e să ai curaj.

În timp ce puștii s-au bătut cu zăpadă cât fu ziua de lungă, Bet a decis să nu se mai întoarcă la îndatoririle de odinioară, ci să țină de urât pământenilor. De atunci, când pe vreun copil îl încearcă vreo greutate, Bet îl veghează din așternut.

 

 

You may also like

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *