Noi nu ne potrivim

Thoughts

Rețeta e simplă. O baie lungă, fierbinte, cu un pumn de sare, circa 30 de minute.
Adevărul e că iau cele mai bune decizii întotdeauna. Pentru alții.
Când eram mică mă jucam adesea de-a mediatorul. (Tradus: m-am priceput întotdeauna să fug de conflicte).
Eram un mediator foarte bun. Și-mi sacrificam pagini întregi din Jules Verne sau Jack London, doar pentru a-mi face treaba ca la carte. De pildă, dacă ai mei se ciondănau pentru că niciunul nu voia să meargă la magazin, coboram cele două etaje într-un suflu. (Nu mai e pâine? … Vasele alea nu se spală singure.)
Întotdeauna m-am priceput să găsesc soluții pentru problemele celorlalți. Unde se vorbea răstit,  mă răsteam mai tare, să atrag atenția. Pe urmă dirijam totul cu îndrăzneală.
Dacă doi inși nu erau pe aceeași lungime de undă, îi înțelegeam eu pe rând și îi ajutam să se descifreze. Unde se bea, beam. Unde se cânta, cântam. La joc, jucam. Eram în șoșonii tuturor și ai nimănui totodată. Mi se părea că-s responsabilă pentru întreaga omenire. Și eram.
Totuși, nu mi s-a părut niciodată că-s responsabilă și pentru mine. Am crezut mereu că dacă celor din jur le e bine, îmi e și mie. (Dacă e liniște, dacă sunt lăsată-n pace, în muzicile și cărțile mele…)
Dar, toată zarva continuă cu fiecare mâine care apune. Când nu ai probleme, îți inventezi câteva. Și nu te oprești… și nu te oprești(Să nu te plictisești.)
(Și atunci îți rămâne doar locul ăla sfânt în care te retragi să te ferești de toți. Acolo unde, din cânt în cânt, te deranjează doar apa cum curge prin țevi.)
Astăzi m-am uitat la înmuiat vreo oră. Și-n timp ce mă întrebam ce naiba am pățit în ultima vreme, îmi trece prin minte faptul că întotdeauna căutăm răspunsuri pentru propriile bucurii în zâmbetele altora. Suntem bolnăvicioși și ne construim dependenți, cu frici iraționale de singurătate. Ne lipim, oameni nepotriviți de oameni nepotriviți. Așezăm cuminți viziuni diferite, lângă viziuni diferite,  peste care presărăm mereu compromisuri, urmate de fiecare dată de alte compromisuri, și mai amare. (Astea vin la gramaj). Și apoi ne supărăm, și nu ne mai vorbim niciodată. Ne facem, fără jenă, vinovați că suntem din alt aluat.
Rămânem piese lipsă din propriile puzzeluri pe care nu suntem conștienți că le construim gând cu gând, în încercarea asta disperată de a ne șlefui mai mult și mai mult, doar să ne potrivim acolo unde se încadrează mai bine altcineva.


You may also like

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *