Apără nor de zor

Cât e ziua de lungă stau și dau norii la o parte, să nu care cumva să prindă vreo formă odioasă și să-ți strice somnul. (Tu ar fi trebuit să mă aperi. Dar dormi.) Curios, astăzi nu-ți șuieră nicio nară, se pare că trenurile nu mai ajung la vreme de pe o pleoapă pe alta. (Întârzii familii întregi cu somnul tău.)
Dincolo de cerul ăsta se întind tot felul de lumi (despre care nu ți-am povestit încă) în care existăm prin proprie absență (după sute de scenarii care nu se vor transforma niciodată-n realitate). Că eu, în loc să-mi văd de luptele mele cu mori de vânt imaginare și să conduc batalioane întregi de întrebuințări ale plantelor medicinale în cucerirea ținutului sunătoarei sau cozii calului, stau să te păzesc de nori.
Să vezi! Unul mai devreme ți-a lătrat prietenește, să-ți atragă atenția. Era un pui de ciobănesc german. Ai fi fugit mâncând pământul de rușine. Și eu aș fi avut grijă să te știe cu toții. Și rudele rudelor câteva reuniuni mai târziu. Că așa am ajuns să număr anii. În reuniuni. (Nimeni nu știe ce mai sărbătorește, poate doar că ne speriem de nori sau că vorbim cu stâlpii, care ne și răspund ocazional, să nu ne plictisim.)
Iar te visezi spre Sud. Te-ai rostogolit câteva gânduri, când pe-o parte, când pe alta. Și două-trei fire de iarbă-ți cresc din urechi. Ai soare pe gene și mie mi-e frică să adorm lângă tine. (Că nu ești parolist și adormi de fiecare dată primul). Astăzi l-am auzit strigându-te. Și am făcut înconjurul globului pe-un nor călare să-l gonesc, să nu-ți ia merii și prunii, pârâul și greierii.
Probabil că n-ai mai fi putut adormi vreodată fără să ne prefaci în cântec și ai fi rătăcit drumul spre tine însuți.
Nici azi n-o să adorm. Ci doar o să-mi joc rolul de apărător de nori până la capăt. Până la capătul capătului. Oare capătul are vreun capăt?