By Îl am din Apikia și oriunde merg, îmi vine ca o prelungire. Mă scoate din minți și nu i-am dat încă vreun nume.
Acolo îi ziceau Aizăr, nici măcar nu știu dacă-n limba noastră se traduce corect, că ei nu-l au pe ă cum îl avem noi, e cu altfel de căciuliță, mai de formă (acolo temperaturile-s diferite și nu îi e frig niciodată). Și vorbesc oricum în cuvinte inventate pentru că scenariul le-a fost scris de un tip cu zece clase. „Tocmai d-aia îmi și place să generez în program numele localităților, din ce alfabet am la îndemână. Nu se prinde nimeni că de fapt îmi lipsește cultura generală. Dacă-ți vine să crezi, nu știu nici unde-i vestul”, așa-l citaseră prin ziarul Prigame, uitat astăzi într-un colț obscur al internetului. Că nici hârtie nu mai avem, de câțiva ani buni, de la ultimele proteste. Cică salvăm planeta, când planeta nu se vrea salvată. D-asta, mi-am dat eu seama, consumăm mai puțin și mai prost, dar plătim mai mult. Aberant rău jocul ăsta de-a oamenii mari, bine și ei par cu totul și cu totul imbecili și se complică aiurea, când lucrurile sunt foarte simple-n realitate. Dar ori de câte ori deschid gura, la masă, să le spun ce cred cu adevărat, ai mei îmi fac semn să tac, că zic numai prostii. După mine, fericirea înseamnă un bol mare, cât capul vecinei de la trei, plin de afine (că are un cap mare, de la naștere). Și neapărat clătite, dimineața, la prânz și seara, cu fructe de pădure congelate blenduite cu miere. Și niște cireșe. A, și zacuscă. De zacuscă zic tuturor, de câte ori am ocazia. Că unii pot trăi și fără, dar mie-mi place cu. Și ar mai fi șnițelul ăla din pleurotus, de care vă povestesc altădată…
Visul meu e să-mi fac un podcast și să devin un fel de guru al simplității, că prea s-a uitat cum stă treaba.
Aizăr îmi dă lecții de autoapărare de câteva ori pe zi și a devenit arma mea secretă împotriva celor din clasa a șasea, care, de când l-au văzut, nu mă mai bagă-n seamă. (Fericirea-i atunci când nu te bagă nimeni în seamă.)
„Salut, am doișpe ani și n-o să-mi placă de tine.” Așa mă prezint, în capul meu, oricui întreabă.
Mama mi-a spus că n-o să ajung nicăieri cu comportamentul ăsta. Habar n-are c-am ajuns în Apikia și nici nu știu cum să-i spun că există. Sau c-am condus-o de vreo trei ori, până s-au trezit câțiva puștani, cu doi ani mai mari decât mine, să cumpere itemuri și, să îmbunătățească, pe banii părinților, caracterele. L-au stricat teribil, iar dezvoltatorii s-au prins că suntem proști. După mine, ei ar trebui să ne plătească și să recunoască cum, în esență, noi suntem produsul, că ne pun la bătaie doar ustensilele, dar noi plătim în ore, zile, luni … care devin ani și, pe urmă, le mai și aducem și caracterele la realitate. Ar trebui, atunci când te înscrii în joc, să semnezi un fel de contract în care să ți se promită precis că ți se va plăti și chiria personajului pe umeri. Dar numai de promisiuni n-avem noi nevoie, iar ăștia-s mult prea zgârciți și se gândesc la pești scumpi și burți. Am văzut eu bine. De fapt, pe mine m-ar mulțumi și să mi-l lase pe Aizăr. Înainte, l-am avut pe Greil. A stat la noi câteva veri și nu mai voiam să mă joc niciodată nimic. Dar campania de marketing pentru Apikia m-a spălat efectiv pe creier și-am știut pe loc că-i musai să-l downloadez, iar atunci când ai tăi cred că jocurile sunt o prostie teribilă, și nu-și rup de la gură nici măcar 159 de lei, trebuie să plătești cu personajul anterior. Nu-ți dau 159 lei, dar își iau paste din linte și alte produse fără gluten, fără să aibă vreun soi de problemă reală. Snobism ambulant. Am plâns mult. Toate cele 354 de ore în care am fost cu Aizăr prin Apikia. Am plâns și după ce am terminat jocul. Și după ce mi l-au trimis prin poștă, în carne și oase. Și probabil o să mai plâng. Că n-o să-l mai am niciodată pe Greil, decât dacă mă angajez. Și la 12 ani nu mă angajează nimeni, când deși nu știu să fac prea multe, pot să desenez pereții, dar ăștia vor experiență. Și nu-i suficientă camera mea. Iar pe ale altora, n-or să mă lase.
