Suntem în a 52-a zi de primăvară. Îmi scrii de peste 81 de ore și încă mai cauți să mă impresionezi.
– Nu mi-a plăcut niciodată suedeza ta. Oprește cuvintele brusc. Versurile pieselor ei, în schimb. Ei, asta-i cu totul altă poveste.
– Te alinți.
– Oare ochii tăi sunt albaștri?
– Verzi, mai degrabă.
– Nici tu nu te crezi.
Și corespondăm așa, la foc automat, doar să mai treacă o bună bucată de timp până ce lucrurile-și vor relua cursul.
Poate mâine. (Sau poimâine.)
Până atunci, ne ținem pe aproape. Eu o să fiu prima persoană cu care te trezești în gând. Și de care nici nu știai că există. Iar tu o să fii primul care află știrile. (Dacă ești cuminte, îți zic și horoscopul. Ce zodie ziceai că ești?)
– Nici măcar nu-mi plac discuțiile noastre. Sunt mult prea de la gât în sus?!
– Să-ți trimit o poză cu o bucată de genunchi?
– Mă inciți.
– Ei, fir-ar. Nu mai pupi nimic.
Suntem în 2048 și lumea stă în loc. Chiar acum, se construiesc drumuri care să faciliteze călătoriile interspațiale. Și noi, închiși în buncăre, fără vreun motiv concrent, ne supunem cuminți. Cât așteptăm, continui să-mi fac de lucru cu o ojă de-un verde urât, metalic, pe care o râcâi cu dinții de pe unghii imediat ce se uscă. De mai multe ori. Obsesiv, fără să mă gândesc la tine.
Poate mâine…