O zi de sâmbătă ca oricare alta, în care mama vine cu rata, de la oraș și câteva sacoșe umplute cu dulciuri. Cobor ulița într-o doară. Nici nu mă împiedic, nici nu cad. Și dacă mă mai julesc din când în când, nu e cine știe ce tragedie. Mi-au intrat mie și mărăcini în călcâie (că aici nu mă ceartă nimeni când merg desculță).
Și rata întârzie să apară.
Soarele de la două a încins bine de tot asfaltul. Din când în când cobor spre gârlă, să-mi răcoresc tălpile.
Pe vârfuri, trec drumul de la un capăt la altul. Mă cunosc cu toată lumea. Știu și câini, și capre și vaci. Și toți oamenii satului. Și nimeni nu mă mai întreabă a cui ești. Că, aici nu ești niciodată a nimănui. Înainte, trebuia să le repet ca pe poezie: „nepoata Mărioarei lui Iordan”. Ce nu pricepeam era de ce sunt a Mărioarei lui Iordan și nu a Mărioarei lui Tebeică, că pe mamaie o cheamă Tebeică.
(M-a lămurit mai târziu, că mai era la noi o Mărioară a lui Tebeică. Dar mie mi se părea că cealaltă n-avea decât să fie o impostoare. De ce trebuia să-i zică ei pe numele de fată? Astea-s probleme serioase pentru copiii de vârsta mea, de-adevăratelea.)
În cooperativă nu e nimeni la ora asta. Și, oricum, mie mi s-a luat de bomboane mentolate vărsate. Nici nu intru, să salut, în semn de protest. Mama mea îmi aduce ciocolată!
Mai înaintez un gând și mă opresc în fiecare stație. Poate mama a uitat unde trebuie să coboare.
Și trec așa ceasuri întregi, tot așteptând.
E seară, târziu și brusc, se aprind lumini prin curte.
Și atunci, la cei cinci ani ai mei, mă prind de fapt, că mama e firesc să mai și întârzie atunci când pierde rata.