Nici nu știu de cât timp ascult „Any way you want it” de la Journey.  „Ăștia nici în anii ’80 nu erau la modă”, îmi zice cineva. Dar n-am să-i răspund, pentru că am obosit. Cred că am uitat-o pe repeat.
Astăzi am râs zdravăn. Mâine o să uit iar cine sunt sau unde vreau să ajung. Am știut vreodată?
„She loves to laugh/she loves to sing/ she does everything/ she loves to move/ she loves to groove/ she loves the lovin’ things”. Continuă să-mi cânte-n cap chiar și după ce s-a dus de tot bateria.  E ceață-n Tineretului și fac o piruetă „.Any way you want it/ that’s the way you need it”...Mă învârt aiurită prin frig. Și-o dau în râs.
Pot să-mi număr gafele pe degete, încă. Iau la rând zi cu zi, oră cu oră. Și râd. Râd așa de râsul meu. „Cristalin”, mi-ar fi adăugat altcineva. Și, apoi, pășesc hotărât. Și anost. Și obosit. Și-mi rod unghiile. Și dor.
Cred că-i vorba de-o nevoie disperată de a mă valida eu mie, și de a mă consola. Și despre o naivitate iremediabilă. Probabil fiindcă nu mi-e frică de nimic în afară de mine.
Iar am uitat cum să-mi port de grijă. Astăzi mi s-a rupt dresul, un nasture de la haină și mi-a fost frig. M-am împiedicat mai puțin și m-am jucat mai sigură pe mine ca-n alte dăți. Apoi, am mai pus un pas în fața celuilalt, până au trecut multe alte zâmbete, care păreau ale altcuiva.