E frig…

Mă dau cu celofanul pe-o pârtie din Tineretului și am vreo două mii de noduri în gât, pe rând și-n altă ordine. Toate de soiuri diferite. Degeaba îmi înfig călcâiele în zăpadă, sar hop după hop. Și m-aș mai da iar și iar. Sau cel puțin aș retrăi momentul ăsta de câteva ori.

Mă uit la ceas și în loc de și 15, mă aștept să apară și 14. Dar nu funcționează așa cum vreau de fiecare dată. Deși, m-au mințit că „am puteri supranaturale”. Numai că tot trec anii ăștia și nu mă prind deloc cum să le folosesc. Ar fi trebuit să vină cu instrucțiunile de utilizare la pachet. Așa cum mă prezint eu tuturor: „Salut, sunt Bianca, astăzi ascult Vaya con Dios, că merge după Shania Twain, mă uit la comedii romantice, încă mai cred că adevărul zace-n cărți, probabil la douăzeci de mii de leghe sub mări și chiar acum încerc să imortalizez clipa asta într-o fotografie. Sau mai multe. Sunt compulsivă. A, și recitesc „Toți oamenii sunt muritori”, că Simone de Beauvoir mi-a ajuns la suflet.  Și Maya Angelou.

Vin fiert cu scorțișoară. Măr crud și o felie de portocală.

Doi bulgări în față. O piedică. E frig și vreau acasă. În brațele lui care întârzie să apară. Care a rătăcit drumul spre sine. Și spre mine. Încă o dată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *